marți, 10 noiembrie 2009

La plecarea lui Gheorghe Dinica

Repetam cand am aflat de plecarea lui Gheorghe Dinica. M-am gandit mult daca are rost sa scriu randurile astea. Stim cu totii ce va urma. Specularea mediatica a momentului. Cele trei zile de pioasa evocare, transmisiile in direct care vor numara florile de pe mormantul marelui actor. Trei zile de transmisiuni ale “tragediei”, “durerii”, “pierderii incomensurabile”. Dupa care se va reveni la imortalizarea stropilor din mocirla politica.

Cand Gheorghe Dinica facea cat toata media din tara asta la un loc, televiziunile care transforma acum moartea unui Actor in circ mediatic nu existau. Prin urmare Gheorghe Dinica nu are nevoie de ele. Nici de randurile astea nu are nevoie memoria lui.

Nu plecarea lui Gheorghe Dinica trebuie sa ne intristeze. Alta etapa, alta dimensiune urmeaza pentru el. Din pacate, intrebarea care se ridica de cativa ani creste din ce in ce mai mare, ca o iedera care umbreste prezentul si viitorul generatiei noastre: Noi cu cine ramanem? Cine vine din spate? Unde este generatia de actori care sa-i inlocuiasca in mod firesc pe gigantii teatrului si filmului romanesc?

Nu este. Pur si simplu nu este. Scoala romaneasca de teatru pierde fara sa inlocuiasca. In facultate profesorii se rotesc vertiginos la grupele de elevi. Asa e mai nou sistemul. Profesorii titulari nu mai vin la cursuri pentru ca sunt prea ocupati sa se imparta intre goana dupa bani si goana dupa bani. Grupele de studenti nu se mai bucura de profesorii titulari ca de niste pedagogi si psihologi. Nu se mai duce nimeni la profesor ca la un al doilea tata. Nu mai exista asta in scoala. Exista asistenti care nici macar n-au urcat vreodata pe scena. Sau daca au facut-o, n-au confirmat.

Generatia de aur a teatrului romanesc a avut TIMP. Un spectacol puteai sa-l repeti un an si nu aveai altceva de facut. Banii nu erau o problema. TIMPUL si-a dat concursul la maretia unui actor de talia lui Gheorghe Dinica. Cand dupa revolutie a venit vremea vitezei marii actori au ramas la fel de mari pentru ca trupul firav al talentului lor de inceput fusese hranit cu TIMP, iar acum nimeni nu le putea lua asta.

Dar noi ne nastem in viteza si ne e din ce in ce mai greu sa ne hranim talentul. Pe al nostru sau al generatiilor care vor veni. Si atunci, pentru ca nu e timp, un student primeste lectii de la cinci profesori in loc de unul, doar-doar va ramane ceva.

Pe Gheorghe Dinca prea putina lume l-a intrebat cum se face teatru. Acum el a plecat. Ne-a ramas vocea inconfundabila, filmele si anecdotele fantastice care au facut din el un personaj si in afara scenei. Actorul total. Dar nu ne-a ramas un lucru vital pentru viitor: Cum se face teatru, domnule Dinica? Ce bine ne-ar fi prins acum vreo zece dvd-uri in care sa ne spuneti cum.

Nu tristetea ma cuprinde acum la moartea domnului Dinica. Ci frica. O frica paralizanta. Aceea ca vom ramane singuri orbecaind si nu vom mai avea pe cine intreba. Cum sa fac aici? Cum sa fac sa-mi iasa? Cercul e vicios. TIMPUL naste TALENT. TALENTUL naste GENEROZITATE. Noi nu mai avem TIMP. Mai avem insa actori de mare TALENT. Dar ei pleaca. Si cu ei pleaca Generozitatea si Secretele meseriei.

Dupa ce ne reculegem in fata amintirii lui Gheorge Dinica ar trebui sa ne gandim la cei care mai sunt impreuna cu noi. Va las pe voi sa-i numiti. Slava Domnului, inca mai sunt. Pe cei plecati nu-i mai intoarcem si numai amintirea lor nu ne va salva. Insa putem sa pastram secretele de la cei care mai sunt cu noi. Cu conditia sa ne aducem aminte si sa-i venram ACUM.

La revedere, domnule Gheorge Dinica si va multumim.

Nu pot sa nu inchei cu cea mai adevarata afirmatie pe care am auzit-o de la el, cu vocea aceea etern sugubeata:

- Daca Michael Jackson se nastea in Romania canta la Gogosarul!!!

Citeste...

VAMA @ Ploiesti













Credite foto: Andreea Sararu


Citeste...

luni, 9 noiembrie 2009

O lume pe dos. Work in progress.

Astazi sunt criticat. - Mai cabotin, Tudor, e loc, poti fi mai cabotin. Prea fragmentat monologul, leaga-le mai mult. Nu te mai intoarce la public, n-are rost, rupi starea daca te intorci acolo. Ramai concentrat pe ea. Inceputul poti sa-l faci mai sus. - Mai sus de atat? -Da, mai sus. Surprinde-ne. Nu trebuie sa schimbi, dar vreau sa faci mai mult. Se poate mai sus. Gesturile largi sunt pe jumatate, du-le pana la capat, da? Ai descoperit doua locuri in care razi. E bine pentru ca nu m-astept s-o faci acolo. Patreaza asta.
Si tot asa. Cinci minute pauza si reluam. Mai e o luna pana la premiera...

Citeste...

duminică, 8 noiembrie 2009

Duminica marunta

Sunt dator cu mai multe postari. Astazi a fost o zi de repaos. De la tot. Inainte de o saptamana fierbinte cu "O lume pe dos" in centrul atentiei mele. Am citit putina istorie: Tom Holland, Istoria Romei republicane. Mi-am cumparat Purcell in incercarea de a completa coloana sonora de la "O lume pe dos". Am mai cumparat o parte din cadourile de Craciun. Fac asta dintr-un soi de agorafobie care ma cuprinde in decembrie. Fervoarea dusa la paroxism a cumparaturilor de Craciun, in care lumea pare sa uite insasi ratiunea sarbatorii, ma blocheaza. Asa ca aleg sa cumpar cadourile la inceput de noiembrie. Recomand cu caldura. Lucrez la o mica scriere: Studiu ingeresc al mainilor. Sper sa pot publica maine ceva. As vrea sa termin mai intai. Poate in seara asta.

Citeste...

vineri, 6 noiembrie 2009

Rezisti inca o lovitura? Vise invinetite.

E 00:09. Stau in masina si privesc in gol. Mi-e greu sa cobor si sa scutur de pe mine ziua care a trecut. I-am vazut din nou pe sacali la televizor. Acum privesc in gol si-l ascult pe Domingo cantand Nessun Dorma. Si-mi dau seama, asa, cu ochii atintiti in gol, ca muzica este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu l-a facut omului. Pentru ca nu exista pasaport mai frumos pentru un taram al visarii decat muzica. Pentru ca e libertate, speranta, veselie si tristete, toate intr-una.

Si cum stau asa, cu ochii atintiti in gol, imi dau seama ca am nevoie de o poveste frumoasa, plina de speranta, cu final fericit. O poveste a unui erou care sa-mi duca mai departe visele asurzite de claxoane, terfelite de hoti si demagogi, calcate in picioare de blazare, vinete de loviturile primite de la nihilisti.

Am nevoie disperata de un erou modern, fie si pe o foaie de hartie. Un erou la care ei sa nu ajunga si care sa-si ridice sufletul din multime si sa pluteasca deasupra capetelor noastre ca un fulg care nu se topeste nici in soarele cel mai arzator. Am nevoie de un erou in care sa cred orbeste, sa fie gata sa moara pentru mine sa mi se impaienjeneasca ochii si sa jur ca voi muri si eu pentru el si ca n-o sa-l abandonez si impreuna cu mii de oameni care mai au nevoie sa-si salveze visele sa-l aparam si sa stam de veghe cand se odihneste, dormind un somn iepuresc de frica mortii venite de la hotii de vise.

Hotii de vise sunt puternici acum si si-au furat pana si propriile vise, daca le-au avut vreodata. Impanzesc ecranele televizoarelor, sunt amestecati in cerneala otravita a tipografiilor, zbarnaie in difuzoarele miilor de masini care isi tarasc incet destinele prin orasele acoperite de tristete.

Eroul meu are nevoie de mine, stiu, la fel cum disperata nevoie am eu de el. Am nevoie de povestea asta, cu rasturnari de situatie, tradari, o iubire ca un combustibil de avion care arde si-l impinge sa faca toate faptele mari, imense, uriase ca vocea lui Domingo sau notele lui Puccini asternute acolo pe hartie intr-un moment in care Dumnezeu, pentru a cata oara, vizita Italia.

Eroul meu nu exista acum, dar stiu ca daca am sa incremenesc aici cu privirea in gol si am sa ma concentrez am sa pot sa nasc prima celula din trupul salvator, acolo pe peretele din fata mea, se va naste sigur cand vor veni alte cateva sute de oameni langa mine, dornici sa-si scuture visele sau sa le dea la spalat.

O sa ne adunam pe un camp si din toate privirile noastre atintite intr-un punct fix se va naste eroul nostru, daca nu cumva e chiar unul dintre noi, care va insira cuvintele asa cum n-am putea s-o facem noi vreodata incat vom sti ca e el, dupa lucirea din privire, lucirea aia din privire care arde, privirea aia care lipseste de saptezeci de ani din tara asta.

Nu se poate sa nu existe privirea care arde si sfinteste, privirea de otel, de neindoit, fara indoiala de adevarata. Am nevoie de povestea asta si sunt prea obosit s-o scriu, deocamdata ati castigat, hienelor, dar va promit ca am sa ascult muzica asta pana cand am sa-l aduc in fata ochilor mei, in carne si oase, pe eroul care ma va scapa de voi, fie ca e el un profet, un taran sau un copil al carui embrion se hotaraste acum la o aruncare de zaruri intre ingeri.

Un fior mare ne va strabate pe toti in ziua aia si vor lasa capul in pamant de rusine cei care zilele astea ne calca visele plapande in picioare. Acum sunt obosit si trebuie sa ma odihnesc. Eroul meu n-a venit inca. Maine dimineata visele mele ponosite trebuie sa mearga la munca. Va trebui sa caut prin gunoaie, sa le hranesc ca sa nu slabeasca de tot si sa nu fie ucise de virusul distrugator pe care il raspandesc rasuflarile voastre lacome. Peste cateva saptamani visele mele si ale miilor de oameni care le mai au vor fi invinetite de atingerea miilor de stampile, oricare ar fi hartia pe care o vor pangari. Va fi o lovitura grea asa ca trebuie sa-mi intretin visele cu slabele-mi puteri ramase.

Dar stiu ca povestea ta exista si tu vei veni, nu se poate sa nu vii... de vreme ce Calaf a ghicit si inca exista Iubire.

Citeste...

miercuri, 4 noiembrie 2009

Saliva mintii. Ce facem cu ea?

Oare ce s-ar fi intamplat cu toate frustrarile care n-ar fi fost dejectate sub forma de comentarii pe internet?

Unde ar fi defecat oamenii daca n-ar fi existat toate paginile astea albe care de-abia asteapta sa fie umplute de mizerii, care de care mai puturoase, mai viermanoase, arzatoare precum acidul?

Ce s-ar fi intamplat cu oamenii care-si pierd timp serios ca sa dea frau liber etichetelor murdare pe care le lipesc cu saliva mintii?
Unde s-ar fi slobozit ei?
Este internetul salvarea celor care mustesc de venin si nu pot privi in sinele lor tulbure?

Este internetul o mana cereasca pentru posedatii anonimi care se hranesc (paradoxal) cu propria micime?
Sau poate ca proliferarea urii este de fapt hranirea unei tenii nesatule care intr-un final ajunge sa faca spiritul sa sucombe?

Cobori la metrou, in marea de oameni, ii vezi rasfoind cu sete tabloide si te intrebi cati dintre ei se vor napusti la birou sa-si spulbere sudalmele care le astupa glota? O fi doamna asta grizonata cu aer de profesoara rezonabila? Sau cocalarul asta cu geaca argintie "american college" si acnee din belsug care butoneaza telefonul in cautarea ultimei manele, s-o puna tuturor? Sau poate o fi duduia asta in haina lunga de piele si fardata strident de dimineata, ca si cum durata prospetimii fardului tine de cantitate? Sau poate ochelarista asta cu aer nevinovat de tocilara? Sau agentul asta imobiliar in costum cu un numar mai mare si pantofi cu tocul ros mai mult de sase milimetri? Sau poate ca e tanarul asta, aparent cool, tradat de gelul abundent? Pustoaicele alea de liceu care se uita cu dispret la singura fata imbracata elegant din vagon? O haina neagra trei sferturi, de lana, ciorapi gri si bocanci argintii-murdariti "vintage" si o esarfa de matase mov cu alb? Sau poate o fi chiar ea? Fata eleganta?

Nu poti raspunde la intrebarile astea si ei stiu si-si vad de viata linistiti ca intr-un anumit moment al zilei se pot conecta si isi pot regla tractul intestinului creierului. Caci creierul acestor oameni sigur are parte de un intestin gros, acolo unde se aduna gandurile puturoase si nedigerate, gata sa fie evacuate...

Nu, nu cu ura scriu aceste randuri si nici cu compasiune. Intrebarea pe care o ridic e pura curiozitate.
Oare omului cu cat i se ofera prilej de defecare, fosa aseptica virtuala, infinita, i se stimuleaza apetitul pentru productia de dejectii?
Ce s-ar face oamenii astia pentru care conectarea echivaleaza cu functiile vitale ale rinichilor daca prin absurd internetul s-ar reduce la o unica pagina alba cu o limita prestabilita de comentarii?
Sau, mai simplu, daca n-ar mai fi deloc? Ca un dezvat. Omenirea pare doar sa castige. Sa acumuleze. La nesfarsit.

Am uitat cand am pierdut linistea. Am uitat cand am pierdut linistea. Am uitat cand am pierdut linistea.
Am linistea cand am uitat, pierdut. Am linistea cand am uitat, pierdut. Am linistea cand am uitat, pierdut.
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Uitat, am pierdut linistea. Cand?
Cand am pierdut, am uitat linistea... Cand am pierdut, am uitat linistea... Cand am pierdut, am uitat linistea...

Citeste...

marți, 3 noiembrie 2009

Aer pentru Cerasela


Tudor Chirila - apel umanitar
Vezi mai multe video Diverse

Cititi povestea Ceraselei aici.

Citeste...

luni, 2 noiembrie 2009

Dirijez intr-o lume pe dos

Se strange latul. Tensiunea intra in scena. "O lume pe dos" - ultima suta de metri. Momentul in care rolul nu te mai paraseste. Nu te mai lasa in pace. Il astepti sa te gaseasca. Asteptarea infrigurata a unui tren in care e cineva drag. Greu de pus in cuvinte felul in care mananca din tine.

Iti privesti interlocutorul la o cafea si te gandesti ca au avut dreptate la replica aia, ai putea sa o rostesti mai moale, mai bland. Vorbesti despre vreme, gandesti despre teatru.

Azi am repetat "Preludiu si liebestod". Rolul dirijorului. Il studiez pe Jansons de vreo doua saptamani si e foarte ciudat.

Personalitatea lui m-a acaparat complet. Cum expira si inspira Wagner. Ii studiez gesturile. Largi, cu bratele deschise impreunandu-se de parca ar inchide un colier de perle la gatul unei femei frumoase. Si ma pierd in personalitatea lui. Dar n-am voie. Pentru ca dirijorul meu are discursul lui, altul decat al lui Jansons.

Doua personaje se ciocnesc in mine. Sar scantei. Trebuie sa ramana unul. Unul care o sa apara curand in fata voastra.

Citeste...