Bai veniti in Tribute sa cantam? Sau ne lasati prada necunoscutilor? Va e clar ca acest concert VI SE ADRESEAZA? Pai daca nu va e clar, poate ar trebui sa va mai spun o data :) THE VAMA SHOW, december 20th, 21 30hrs, CLUB TRIBUTE/Calea Victoriei, admission fee: 40 lei.
Sa fiti acolo, ca nu sunteti de capu' vostru! Vreti SHOW? Va dam noi SHOW!
Bagati-va mintile in cap! Ca sa aveti de unde le scoate!
Pentru mine sarbatorile sunt, dincolo de semnificatia lor religioasa, o incercare de a recrea cumva Universul Pierdut al Copilariei. Pentru ca acolo, de sarbatori, a fost pentru prima data bine. Intr-un fel noi eram miezul universului la care tanjesc acum cu un zambet nostalgic. Da, copiii sunt si ei ratiunea sarbatorilor in familiile fericite. Sunt clopoteii si clinchetul lor. Magia este pentru ei, la fel si spectacolul. Copiii au puterea incredibila de a ne copilari si pe noi in seara de Craciun. Celebrarea Craciunului in copilaria fiecaruia dintre noi nu este altceva decat o amprentare a genelor care ne vor conduce mereu in preajma nasterii lui Iisus. Ceea ce am trait in copilarie devine traditie. Si traim pentru reinvierea acelei traditii.
Pentru mine, ca fiinta cu constiinta de sine, Craciunul a inceput in comunism. Cu toate astea, am avut parte de brad, ca mai toti romanii. De bunici si de colinde. Am avut parte de Mos adevarat la usa noastra si de colindatori care se multumeau si cu covrigi sau mere. Bradul se impodobea cu aceleasi globuri in fiecare an si era luminat de lumanari mici, in suporturi. Multe din globurile noastre erau la a treia generatie de copii si se manevrau cu sporita atentie. Erau si sarmale, salata de boeuf, friptura de porc la tava, muraturi, zacusca si icre de stiuca, toata enumerarea, saracita de memoria mea supraincarcata de nimicuri recente, fiind opera mamei, de multe ori exasperata de atacurile pe care le dadeam la bucate, inainte de termen. Totul era facut in casa, totul era procurat cu mare greutate printre cozi si “relatii”. Bunica era adesea un consultant de exceptie fara de care cina de Craciun nu s-ar fi ridicat la standardele care s-o impuna pe veci memoriei papilelor noastre gustative. Impartirea cadourilor era precedata de ritualul colindelor. Se canta mult, la lumina lumanarilor. Apoi, cadourile nu se ofereau fara o explicatie si fara felicitarile pe care le completau cei mari unii catre altii. Vinul alb curgea din sticle dupa ce in prealabil sosise din “provincie” intr-o damigeana mare din plastic. Plecam cu colindul, in seara de Ajun si bateam strazile, colindand cateva zeci de apartamente si case. Nu intampinam foarte multe refuzuri si eram fericiti cu cei cativa lei pe care ii presaram in pusculitele din ceramica sau, dupa caz, covrigi si mere.
Au trecut ani si viata s-a schimbat... inevitabil... si poate mai brusc decat alte schimbari ale altor epoci. Romanii se confrunta cu tehnologia si lupta cu timpul. Mai niciodata nu castiga. Este vremea fast-food-urilor. A imprimantelor. E vremea inflatiei de colinde pe cd-uri. Oamenii inchid usile caselor speriati si scarbiti de spectacolul social de afara. Nu le mai deschid colindatorilor care trebuie sa lupte cu visul american - Sinatra, Nat King Cole - sau Hrusca si compania. “Ca la mama acasa” gasesti acum la orice supermarket si n-ai timp sa verifici ca e vorba si despre agenti de ingrosare si diverse arome. Pe liniile de productie ale fabricilor de carne se asambleaza atmosfera culinara de Craciun. Sarmale la pachet, muraturi de la vreo bunica arhetipala, zacusca de “casa”. Totul e la indemana, nu trebuie decat sa despachetezi si sa pui pe masa. Ca sa-ti fie mai usor sunt si fete de masa din hartie care inlocuiesc bumbacul desuet si pe alocuri dantelat al copilariei noastre. Jucariile sunt altele si Mos Craciun nu mai e unul singur pentru ca s-a clonat si il gasesti peste tot: in discoteca, pe holurile institutiilor, in scara blocului, la scoala, la gradinita, pe trecerile de pietoni, in hypermarketuri, la Ikea, prin mall-uri, in cinematografe si in benzinarii, la McDonald’s savurand mai stiu eu ce meniu si sorbind cu pofta dintr-o Coca-Cola care, ciudat, nu il face sa ragaie. Problema e ca se afla in toate locurile astea deodata, iar copiii aproape ca-l trateaza cu dispret pentru ca nimic nu mai este magic, nimic nu mai e invaluit de mister. De cativa ani, nici macar nu mai ninge, alta traditie brutal intrerupta.
Categoric, asta nu mai este Craciunul meu, nu este ceea ce incerc eu sa recreez. Dar peste douazeci de ani, daca nu vom fi puternici sa transmitem copiilor nostri traditiile care noua ni s-au transmis, nu vom mai avea nici macar amintirile. Craciunul va fi doar un spectacol multimedia la care-si vor da concursul brandurile corporatiilor nicidecum bunicii, biserica si traditiile, iar pe Mos Craciun fiecare dintre noi il va gasi la Ikea intr-o cutie nu foarte voluminoasa insotita de un kit de instalare. Pentru cativa lei in plus, cei de acolo vor fi destul de amabili sa ti-l monteze si sa-l indese in portbagaj.
P.S. La ora acestor randuri, in oras a inceput sa ninga de parca vremea vrea sa ma contrazica si sa-mi aduca aminte de Craciun, colind si povestea Pruncului din ieslea vizitata de magi la ceas de seara. Poate ca nu e timpul pierdut. Hai sa punem mana si sa cumparam cartile de colinde.
Articolul a fost scris pentru Think Outside de Box, la initiativa hotnews.ro
Am muncit foarte mult la O lume pe dos. Cele cinci spectacole programate in decembrie s-au jucat. A fost un rodaj absolut necesar. Suntem multumiti si pregatiti sa vi le oferim la "cote maxime" incepand cu 15 ianuarie. As vrea sa-mi cer scuze pentru faptul ca nu toti vor gasi bilete la primele spectacole. Sala Studio are 50 de locuri. Ne gandim serios sa-l mutam la Sala Mare, desi ne-am indragostit iremediabil de acest spatiu intim al salii Studio. Foarte curand voi publica niste fotografii, un soi de teasing al spectacolului. Pot afirma deocamdata ca este un spectacol unic in peisajul bucurestean atat prin structura (trei piese intr-un act), cat si prin tema propusa care uneste cele trei piese intr-un singur act dramatic unitar. Eu joc trei roluri, experienta dificila si care m-a cam transformat de multe ori intr-o personalitate scindata, schizofrena :). Sa zicem, insa, ca am depasit cu bine momentul si am reusit sa nu amestec personajele intre ele. E foarte complicat sa cauti si sa investesti trei destine complet diferite. A fost o experienta pe care nu stiu daca as mai repeta-o pentru simplu fapt ca unul dintre roluri risca invariabil sa i te dedici mai putin.
Ca sa revin, ne vedem la teatru incepand cu 15 ianuarie.
A trebuit sa privesc Animal Planet ca sa vad un reportaj despre felul in care o fundatie din Romania lupta pentru eliberarea tuturor ursilor captivi si care a reusit sa elibereze de la infiintare aproape jumatate dintre ei.
Usor, usor, vom ajunge o tara mai apreciata de straini pentru varii proiecte care le trezesc atentia. Sigur ca in noianul de tate si tradari politice nu mai exista loc pentru proiectele care imping Romania in atentia internationala.
In zorii unei zile un barbat in smoking sta rezemat de un zid pe bulevardul Magheru. Cativa pasi mai incolo, o femeie superba cu fardul imprastiat in jurul ochilor sta pe vine si priveste in gol. Are picioarele goale si sandale. Isi tine sandalele in maini. Ma razgandesc, nu e o rochie de seara. E o rochie lunga de matase inflorata, culoarea visinii putrede. Nimeni nu e trist, desi ai spune ca femeia nu-si poate reveni dintr-un soc resimtit nu cu mult timp in urma. Am mai putea adauga ca oamenii care merg la serviciu, gri si posomorati in dimineata asta de noiembrie, ii privesc ciudat pe cei doi. Dar nu vom adauga asta. Vom lasa trotuarul gol. Nu sunt oameni pe strada la momentul asta.
Barbatul isi aprinde o tigara. Este zgomotul brichetei de metal ceea ce o trezeste pe frumusetea inflorata incremenita intr-un gand fara culoare. Se ridica usor si paseste agale catre barbatul sprijinit. Papionul lui negru atarna spanzurat de gulerul alb al camasii. Lumina zorilor se face din albastra vernil. Femeia se insinueaza molatec la pieptul lui. O mana se incolaceste pe dupa mijlocul dur. Cealalta mana apuca tigara dintre buzele lui, apoi se unduieste prin spatele gatului puternic. Un picior isi face loc intre picioarele lui. Este o potrivire lenta care mai dureaza cateva secunde pana cand cei doi incremenesc ca intr-o pozitie de final de dans. Acum barbatul sta nemiscat si priveste impersonal strada.
Femeia ofera strazii un spate sidefiu si omoplati de marmora care se ivesc dintre florile mari ale rochiei taiate lasciv. Trage adanc din tigara si lasa fumul sa-i invadeze plamanii pentru cateva secunde. Un oftat prelung este semnul ca fumul bate in retragere. Buzele carnoase inrosite intens lasa fumul sa paraseasca definitiv silueta de vis a femeii lipite de pieptul barbatului in smoking. Este o fotografie frumoasa.
Maine cei doi nu vor mai fi. O cearta minora va pune capat povestii lor. El nu va mai purta smoking de foarte multe ori. Probabil ca si ea va detesta rochiile inflorate. Fericirea tradeaza cand ti-e lumea mai draga. Nimic nu va mai fi, in afara mirosului pregnant de pe gat si umerii negri ai sacoului. Niciun picior nu se va mai potrivi asa si nici bratele de marmora nu vor mai atarna cu acea greutate perfecta. Nici lumina nu va mai fi din albastra verde si zgomotul buzelor lipindu-se de tigara nu se va mai auzi vreodata. Viata va merge inainte. Tot inainte.
Traieste clipa e o prostie, caci clipele cu adevarat de Trait sunt rare. Barbatul in smoking si femeia inflorata vor sti asta mereu. Cei doi se desprind din imbratisare si pasesc agale pe Magheru. Soldurile ei deseneaza inimi. E poate doar un vis al povestitorului acela ca s-ar fi certat a doua zi. Nu mai stiu nimic de ei dupa ce i-am pierdut caci au luat-o la dreapta pe o strada laterala.
Horia Roman Patapievici coboara abrupt pe scara mizeriei generate de atacurile politice sub centura, murdarindu-si destul de grav costumul moral la doua randuri. Puteti citi aici.
Nu sunt partizan al niciunei tabere politice si marturisesc ca sunt siderat ca un intelectual de varf poate face o asemenea afirmatie, fie ea si intr-un context politic.
As vrea sa fotografiez un cuplu de indragostiti, care sa pozeze nud, intr-o increngatura a trupurilor. Vreau sa fac aceasta fotografie intr-un spatiu mare, inchis, in care sa predomine betonul. Ca o expresie a ideii ca iubirea se poate naste oriunde si poate sfida orice.
Uite care e treaba! Pe 20 decembrie, dupa cum afiseaza si calendarul din dreapta, cantam in Tribute. E pe Calea Victoriei dupa Green Hours, cum te indrepti spre Piata Revolutiei. E un club misto si asta e ultima cantare de club Vama pe anul acesta, in Bucuresti. Ne spunem Craciun fericit, La multi ani si cantam mult si bine. Iar voi cu noi. Do we have a deal? Nu ma intrebati inca de bilete si intrare ca revin.
Cea mai duioasa, mai copilareasca si mai sincera afirmatie la post-ul cu jucariile mi se pare cea a Ralucai : "Si am mai avut un urs de plus cu care dormeam, dar nu pentru ca mi-era urat sa dorm singura. Nu. Pentru ca am crezut ca lui ii e urat sa doarma singur. Pana la urma s-a descusut si a iesit plusul din el".
Pentru ca doar copiii au aceasta forta incredibila de a atribui umanitate jucariilor lor. Si pana si un urs de plus se poate simti "singur". Pierdem aceasta capacitate de substituire cand ajungem adulti. Si mai grav e ca o pierdem fata de semenii si apropiatii nostri.
Celor care au participat la fotografia cu tema "Moartea educatiei" le multumesc din nou si le spun ca o pot vedea la marimea de 1,27 pe 2 metri la sediul Agentiei de Vise in strada Nicolae Filipescu 53 - 55, etajul 5. Fotografia se va inscrie intr-o campanie care se vrea un semnal de alarma fata de situatia din invatamant si un indemn la schimbare.
Pentru ca nu vrem ca oamenii cu educatie sa ajunga o specie pe cale de disparitie.
